Cuviosul Paisie avea o atitudine «ciudată». Manifesta o îngăduinţă neobişnuită. Era binevoitor. Dar de ce? Atitudinea lui era inexplicabilă. De aceea, indignaţi, părinţii de la mănăstire s-au dus să se sfătuiască cu un alt părinte mai mare. I-au expus situaţia creată, vorbindu-i despre pericolele care pândeau. Acesta a fost de acord cu ei şi a acceptat să intervină pe lângă Cuviosul Paisie cu un sfat. I-a spus:
– Nu vezi că omul acesta a luat-o razna? De ce îi îngădui? Nu-ţi dai seama că poate aduce mare pagubă comunităţii? Tu ai o responsabilitate aici (atrage-i atenţia! Pedepseşte-l! Dojeneşte-l! Altfel, să ştii, vei da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Va fi păcatul tău).

Cuviosul i-a răspuns:

– Cunosc situaţia. O trăiesc. Şi mă preocupă zi şi noapte. Dar ce să fac? Să-l pedepsesc? El nu va înţelege pedeapsa. Iar diavolul abia aşteaptă o ocazie să-l ducă la pierzanie. Iar el, sărmanul, aşteaptă un pretext; să i se adreseze fie şi o vorbă aspră, ca să plece de a mănăstire. O dată pentru totdeauna. Şi să se întoarca în lume. Definitiv. Tu ce zici, frate? Să-l împing eu la asta? Nu crezi că ar fi mai bine să ne rugăm împreuna ca să-l înţelepţească Dumnezeu?

Amândoi cuvioşii au căzut de acord şi s-au rugat S-au rugat mult.

Răspunsul lui Dumnezeu nu a întârziat să se arate Ieromonahului dispreţuitor i-au venit minţile. Şi s-a dus la Cuviosul să se spovedească. Şi s-a spovedit mai mult cu lacrimi decât cu vorbe.

S-a corectat. S-a îndreptat în toate şi a devenit un exemplu de viaţă duhovnicească. L-a salvat toleranţa, îngăduinţa şi răbdarea Cuviosului.