În loc să cerceteze motivele pentru care trebuia să se nevoiască și mai mult și în loc să se întrebe dacă nu cumva se afla ceva în el care îl împiedica să sporească și mai mult, el a hotărât să-și părăsească mănăstirea, care părea nepotrivită pentru împlinirea strădaniilor sale. În timp ce ieșea din chilia sa – la care nu se va mai întoarce niciodată – puțina smerenie pe care o avea l-a părăsit, iar vanitatea i-a umplut sufletul. A cercetat nouă mănăstiri, dar le-a părăsit pe toate, una după alta, considerând că nu sunt potrivite pentru a-l ajuta să devină un sfânt al lui Dumnezeu; însă de fiecare dată când părăsea o mănăstire, era mai sărac decât atunci când intrase pe poarta ei.Și-a pierdut toată răbdarea în prima mănăstire, tăria sufletească în a doua, disciplina în a treia, ascultarea în a patra, îndelunga răbdare în a cincea, blândețea în a șasea și așa mai departe; însă vanitatea devenea tot mai puternică, mândria se înstăpânea tot mai mult și i-au adus irascibilitate, mânie, facerea voii proprii, aroganță, cerbicia inimii – și atunci când a cercetat a noua mănăstire nu se mai afla nimic din cele nouă virtuți pe care le avea la început, fiindcă fuseseră alterate de vanitate și mândrie, iar apoi înlocuite de opusurile lor. (Mitropolitul Antonie de Suroj, Reflectii. O Calatorie Duhovniceasca, Editura Doxologia)