Bobul de grau

Un om foarte sărac şi cu o casă de copii plecase să-şi câştige pâinea în alt sat din apropiere. După o săptămână de lucru, a primit drept plată pentru munca lui un sac
cu grâu. S-a bucurat bietul om, căci şapte guri flămânde îl aşteptau acasă. Cu sacul în spinare – pentru a nu cheltui nimic cu transportul lui – mergea săracul, pe arşiţa
dogoritoare, suflând din greu. Obosit, se oprise la marginea drumului, la umbra unui copac.
Deodată, vede venind prin praful şoselei o trăsură frumoasă, trasă de patru cai. In lumina soarelui, sclipeau hamurile telegarilor şi hainele vizitiului, de-ţi luau ochii. Un domn, îmbrăcat în haine scumpe, şedea în fundul trăsurii.
Orbit de atâta frumuseţe şi bogăţie, privea uimit săracul şi nu-i veni să creadă ochilor, când trăsura se opri în dreptul lui, iar bogatul întinzând mâna îi spuse:
– Dă-mi şi tu ceva.
– Dar sunt sărac eu, domnule, nu am nimic de dat.
– Dă-mi şi tu ceva, vorbeşte din nou bogatul.
Săracul privea îngândurat.
– Dă-mi şi tu ceva, ceru a treia oară, străinul.
Pentru a scăpa de el, nevoiaşul a dezlegat sacul şi luând cu zgârcenie un bob, l-a întins, zicându-i:
– Iacă, ţine o fărâmă din pâinea copiilor mei.
Bogatul primi bobul şi făcu semn vizitiului să meargă înainte. Porni cu povara pe umeri şi săracul.
Ajuns acasă, răstoarnă boabele din sac, pentru a le trimite la măcinat. Dar mare a fost mirarea tuturor, când văzură strălucind, în grămada răsturnată, un grăunte de aur.
Acum se face lumină în mintea omului şi pricepe că darul lui – un bob de grâu – îi fusese întors înmiit, prin trimisul lui Dumnezeu.
– O! De aş fi fost mai darnic, cât de multe boabe de aur aş avea acum! De ce n-am dat un pumn măcar?