Sfantul Tihon de Zadonsk

Sfantul Tihon de Zadonsk s-a nascut in anul 1724 in Rusia, din parinti crestini. A primit la nastere numele de Timotei. Din cauza mortii tatalui sau, diaconul Savelie Chirilov, familia pierde sustinerea materiala. Acesta va fi motivul pentru care Domnica, mama sa, va fi la un pas de a-l da pe Sfantul Tihon spre crestere unui vizitiu.

A absolvit seminarul in anul 1754, intr-o vreme in care scolastica era la moda. Va fi profesor de retorica in seminar, din anul 1754 pana in 1758, anul cand intra in monahism, primind numele de Tihon. Devine arhimandrit si egumen al Manastirii Jelticov, episcop-vicar al Novgorodului pentru un an de zile si din 1763 episcop de Voronej si Eletk pentru vreme de patru ani si jumatate.

In aceasta calitate, lupta impotriva ereticilor, paganismului, dezvolta invatamantul din zona in care pastorea si se ingrijeste sa aiba in eparhia sa preoti competenti.

Decide sa se retraga in singuratate in anul 1769, la Manastirea Bogoroditk din Zadonsk. Aici, se adanceste în rugaciune si viata ascetica, incat de multe ori a fost vazut cu chipul stralucind, in extaz duhovnicesc.

Sfantul Tihon de Zadonsk a trecut la cele vesnice pe 13 august 1783. A fost inmormantat intr-o cripta de sub altarul Manastirii Bogoroditk. A fost trecut in randul sfintilor de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, pe 25 mai 1861.

Cuvinte ale Sfantului Tihon de Zadonsk:

“Iisus Hristos este Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul mantuirii; fara o credinta adevarata si vie in El nimeni nu se va mantui. Pentru a crede cu adevarat si din toata inima in Hristos trebuie sa-L recunoastem ca fiind Dumnezeu adevarat, ca fiind Mesia Cel prezis de prooroci si trimis de Tatal in lume, ca fiind Mantuitorul si Rascumparatorul personal al fiecarui om.

Orice om trebuie sa-si insuseasca dragostea Lui si gandurile, faptele Lui. Acesta este izvorul credintei adevarate, vii, nascute din inima: sa-L numim pe Dumnezeu din tot sufletul: Dumnezeul nostru. Asa spune si Sfantul Pavel: «traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine»(Gal. 2, 20). Fiul lui Dumnezeu a iubit pe toti oamenii si pentru toti S-a dat pe Sine, dar sufletul evlavios al lui Pavel si-L insuseste ca pentru sine. Astfel ii spune si Toma: «Domnul meu si Dumnezeu meu!», desi El este Domnul si Dumnezeul tuturor. Aceasta insusire a lui Dumnezeu se arata in multe locuri din Scriptura, dar mai ales in psalmi, unde psalmistul David il numeste pe Dumnezeu: Imparatul Meu, Dumnezeu meu, luminarea mea, aparatorul meu. Tot asa si Dumnezeu se numeste pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, pentru credinta acestora in El, cu toate ca este Dumnezeul tuturor.

Credinta din suflet este asemenea unui prunc care se alipeste de mama sa si care vrea sa se afle mereu in prezenta ei, intinzandu-si pentru orice trebuinta manutele spre ea. La fel credinta, lasand la o parte intreaga zidire, se alipeste intotdeauna de Dumnezeu, caci de la El se trage, si pentru orice necaz sau trebuinta la el alearga, cerand ajutor si ocrotire, pe El se sprijina ca pe Dumnezeul ei atotputernic, atotintelept si adevarat. Cel care are aceasta credinta nu va suferi sa pacatuiasca, ci se va feri de savarsirea raului, stiind ca Hristos, Rascumparatorul sau, a baut paharul amar al suferintelor pentru pacatele tuturor.”