Sfantul Pahomie este intemeietorul si organizatorul vietii monahale de obste. S-a nascut in tinutul Tebaidei Egiptului, in jurul anului 292, din parinti pagani. A fost luat fortat in armata si a participat la diferite campanii de razboi. In timpul acestor campanii, cunoaste multi crestini si impresionat de viata acestora, primeste botezul in cetatea Oxirinhos, din Tebaida de Sus. Apoi ajunge ucenicul pustnicului Palamon. Programul ascetic urmat in tinerete de Sfantul Cuvios Pahomie cel Mare la scoala avvei Palamon prevedea veghe jumatate din timpul noptii, iar pe timpul intregii zile recitare a numeroase cuvinte din Sfanta Scriptura. La acestea se adauga lucrul mainilor pentru subzistenta trupului, surplusul fiind oferit saracilor. Regimul alimentar era de asemenea foarte strict: nici ulei, nici vin, nici mancaruri gatite, o masa pe zi sau chiar una la mai multe zile, 60 de rugaciuni ziua si 50 noaptea.

Mai tarziu, sporind in viata duhovniceasca se va aduna in jurul sau o multime de ucenici. Pahomie “conducea” prin slujirea ucenicilor: pregatea masa, raspundea la usa si ingrijea bolnavii. Se impovara cu toate aceste “ascultari” pentru ca dorea ca ucenicii sai sa fie liberi de grijile lumesti: “Sa aveti cugetul vostru la cele aflate in Psalmi si in restul Bibliei, in special in Evanghelie. Cat despre mine, eu aflu odihna in slujirea lui Dumnezeu si a voastra potrivit poruncilor lui Dumnezeu”.

Sfantul Pahomie a trecut la Domnul in al 55-lea an al vietii sale, rapus de ciuma, si a fost ingropat in manastirea sa din Tabenisi.

Sfantul Pahomie a introdus sistemul chinovial de nevointa pe care il avem in majoritatea manastirilor pana astazi. Conceptia ca monahul este asemenea unui soldat care trebuie sa lupte in formatie pentru a nu ramane izolat in fata primejdiei gandurilor rele este un alt atu al monahismului chinovial in raport cu celelalte forme de monahism, dar in special in raport cu cel de tip anahoretic: „Vai celui singur care cade si nu este cel de-al doilea care sa-l ridice. Incapatanarea si mandria incatuseaza sufletul singuraticului. Ca prin ce sa-si arate umilinta sa acela care nu are pe nimeni fata de care sa se arate mai umilit? Cum sa se obisnuiasca in rabdare, de vreme ce nimeni nu se opune voii lui?“, iar in alta parte Sfantul Vasile marturiseste: „Stim ca traiul la un loc cu mai multe persoane este mai de folos, pentru mai multe motive: intai pentru ca nici unul dintre noi nu este in stare sa-si satisfaca singur cerintele trupului sau, iar pentru castigarea celor necesare avem nevoie unul de altul. Caci precum piciorul are o anumita putere, dar are nevoie si de o alta, caci fara ajutorul celorlalte membre nu gaseste nici energia proprie indeajuns de tare sau suficienta pentru nevoile sale, nici nu are cu ce sa inlocuiasca ce-i lipseste, la fel si in viata solitara: ceea ce avem devine fara folos si ceea ce nu avem nu se poate gasi, fiindca Dumnezeu Creatorul a hotarat sa avem trebuinta unul de altul, precum s-a scris, ca sa ne legam intre noi“.

Meritul si noutatea vietii cenobitice sau de obste intemeiate cu ajutorul Regulii Sfantului Pahomie cel Mare este acela de a fi impacat idealul singuratatii cu cel al vietii comunitare.

Rugaciune catre Sfantul Pahomie cel Mare

Prefericite si Preacuvioase Parinte Pahomie, asculta-ne pe noi pacatosii, care ne rugam tie: du rugaciunea catre milostivul si iubitorul de oameni Dumnezeu, caci tu pururea salti in bucurie cu Sfintii si cu puterile cele fara de materie inaintea Lui. Roaga milostivirea lui Dumnezeu sa nu ne osandeasca pentru faradelegile noastre, ci sa faca cu noi dupa mare mila Lui. Cere pentru noi viata pasnica, sanatate trupeasca si sufleteasca, roduri imbelsugate pamantului, intru toate belsug si binefacere, iar noi sa-i intoarcem toate bunatatile cele daruite noua, spre marirea Lui si binecuvantarea si ajutorul Lui. Intareste-ne, Doamne, pe calea care duce la locasurile celor Sfinti, unde este glasul neincetat al laudatorilor care vad pururi frumusetea cea nespusa a fetei Tale, Sfanta Biserica Ta o fereste de dezbinari, pe credinciosi intareste-i, ratacitii intoarce-i pe calea credintei, pe toti ne mantuieste spre slava lui Dumnezeu dupa mare mila Ta. Iar noi cu multumire ne vom inchina Preasfintei Treimi in trei fete: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

Iulian Predescu

Sfântul Iacob s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. Crescând în duhul adevăratei evlavii, la numai 12 ani a intrat în viaţa monahală. Formarea sa duhovnicească este legată de obştea Mănăstirii Putna și a Sihăstriei Putnei, dar şi de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), al cărui ucenic a fost (acelaşi mitropolit care, în Kiev, l-a convins pe viitorul sfânt Paisie de la Neamț să vină în Moldova pentru a se forma duhovniceşte).

Văzând părinții putneni pe acest tânăr cu înţelepciune de bătrân şi viaţă aleasă, l-au rânduit a fi hirotonit preot la numai 17 ani, apoi a fost ales egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani. În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuţi, unde a tipărit un Liturghier slavo-român și a înfiinţat o şcoală pentru învăţarea limbilor slavonă, greacă și română. După doar cinci ani, vrednicia şi râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei, la Iaşi. Între 1750 şi 1760 a desfăşurat o intensă activitate pastorală şi socială, promovând tiparul românesc şi veghind la traducerea de cărţi folositoare de suflet. Reuşind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărţi de slujbă şi învăţătură în limba română, care s-au folosit în bisericile şi mănăstirile din toate ținuturile locuite de români.

Grija pentru românii din Transilvania, amenințați să-și lepede credința strămoșească, și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești, în Maramureș și în ținutul Clujului.

Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neştiinţa de carte a păstoriţii săi, deoarece, după cum spunea, „din creşterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viaţa curge”. De aceea a înfiinţat şcoli și a tipărit cărţi de învăţătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înfiinţând, pentru copiii satului Putna, prima şcoală elementară rurală din Moldova. A dispus traducerea Vieţilor sfinţilor, care sunt adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă, fire şi stare, îşi poate afla un model de viaţă, dar în vremea păstoririi sale s-a reușit doar traducerea primelor 6 din cele 12 volume.

Pe lângă purtarea de grijă faţă de Mănăstirea Putna şi aşezămintele ei, Mitropolitul Iacob a ajutat şi alte mănăstiri şi biserici, cum ar fi Mănăstirea Doljeşti, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava şi Catedrala mitropolitană din Iaşi, Mănăstirea şi spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi și altele.

În vremea domniilor fanariote, a intervenit, împreună cu ceilalţi ierarhi ai ţării, pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea veciniei în 1749) și a unor biruri împovărătoare (desființarea vădrăritului în 1756), în primul rând a văcăritului (în 1757), legând cu blestem pe domnii ţării să nu revină asupra acestora.

Ca un făcător de pace și ocrotitor al poporului, Mitropolitul Iacob a cerut, în anul 1758, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei, iar în anul următor a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului să îndeplinească unele cerințe, pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a dărilor împovărătoare.

Petrecând ultima parte a vieţii la mănăstirea sa de metanie, Mitropolitul Iacob a continuat actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei, întărind-o duhovnicește şi material. Astfel, ea a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775.

Retragerea la mănăstire i-a fost prilej Sfântului Iacob de adâncire în rugăciunea curăţitoare şi luminătoare de suflet. El a spus acest cuvânt despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre şi risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea ştiut este că cel ce vorbeşte cu Dumnezeu este mai sus de moarte şi de stricăciune”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 a mers la Sihăstria Putnei şi a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Sfântul Cuvios Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul. A fost înmormântat în pridvorul mănăstirii sale de la Putna, ca nou ctitor al ei.

Purtându-şi cu sârguință şi cu vrednicie crucea slujirii arhiereşti, şi cu blândeţe şi smerenie pe aceea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru poporul încredințat lui spre păstorire, Mitropolitul Iacob şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală şi tipar, apărării celor nedreptăţiţi şi povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci şi smeriți, care a dus o viaţă de Sfânt”. De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sursa: basilica.ro